Intr-o era a fenomenului deepfake (deepfake înseamnă continut falsificat cu ajutorul inteligentei artificiale, adica înregistrari video sau audio care arata si suna ca si cum ar fi reale, insa, de fapt, nu au existat) si a faptelor alternative, poate fi dificil sa ajungi la adevar. Insa a-i convinge pe ceilalti – sau chiar pe tine – de ceea ce e adevarat nu este o provocare unica pentru epoca moderna. Chiar si vechii greci au trebuit sa se confrunte cu realitati diferite.
Sa luam ca exemplu povestea lui Oedip. Este o naratiune pe care majoritatea oamenilor cred ca o știu – Oedip s-a orbit dupa ce a aflat că si-a ucis tatăl si s-a casatorit cu mama sa, corect?
Dar grecii antici ne-au lasat de fapt multe versiuni diferite ale aproape fiecarei povesti antice. Homer, spre exemplu, ni-l prezinta pe Oedip viu, cu ochii intacti dupa moartea mamei sale, Jocasta. Conform lui Euripide, alt dramaturg grec, Oedip a continuat sa traiasca alaturi de mama sa dupa ce adevarul este dezvaluit.
Oedip la Colonus după moartea Jocastei, o versiune a adevarului. (Alexmarie28 / Domeniu public)
O provocare cu care se confrunta cei care predau mitologia greaca este presupunerea, ipoteza ca cursul lor va stabili ce versiune a povestii este corecta. Studentii vor sa stie care versiune este „cea corecta”.
Pentru a-i ajuta sa inteleaga de ce nu este cea mai buna abordare, unii folosesc un pasaj din Teogonia lui Hesiod, o poveste despre originea universului si zeilor a poetului Hesiod. Naratorul sustine ca Muzele, zeite inspirationale ale artelor, stiintei si literaturii, i-au aparut si au declarat:
„Stim sa spunem multe lucruri false (pseudea) similare cu adevărul (etumoisin), dar stim sa vorbim adevarul (alêthea) atunci cand vrem.”
Acum, aceasta este o exonerare de raspundere inainte de a continua sa descriu cum Zeus a ajuns sa conduca universul! Dar grecii aveau diferite moduri de a percepe naratiunea si adevarul decat avem noi astazi.
Adevarurile sunt acolo
O astfel de abordare se concentreaza pe diversitatea publicului care aude povestea. In cadrul acestei interpretari istorice, avertismentul Muzelor poate fi vazut ca o modalitate de a pregati publicul pentru povesti care difera de cele spuse in comunitatile lor locale.
Oedip explica Sfinxului adevarul ghicitoarei. (Lewenstein / Domeniu public)
O interpretare teologica poate vedea o distinctie intre credintele umane si cunoasterea divina, rezervandu-si capacitatea de a distinge adevarul doar pentru zei. Aceasta abordare anticipeaza un aspect cheie al distinctiilor filosofice ulterioare intre aparenta si realitate.
Muzele au stabilit, de asemenea, un fundament metafizic: Adevarul exista, dar este greu de inteles si numai zeii il pot cunoaste si intelege cu adevarat. Aceasta formulare stabileste „adevarul” ca trasatura fundamentala a universului.
Semnificatiile cuvintelor folosite sunt importante aici. „Pseudea”, folosit pentru „minciuni”, este radacina compusilor englezi care denota ceva fals – vezi pseudonim sau pseudoscienta.
Dar observati ca Hesiod foloseste doua cuvinte diferite pentru „adevar”. Primul, „etumon” este de unde provine etimologia engleza, dar acest cuvant grecesc poate insemna orice, de la „autentic” la „original”. Al doilea, „alêthea” inseamna literalmente „ceea ce nu este ascuns sau uitat”. Este radacina miticului rau al uitarii, Lêthe, ale carui ape sufletele mortilor le gusta pentru a-si spala sau curata amintirile.
Hesiod și Muza. (Hohum / Domeniu public)
Asadar, pentru muze – care erau fiicele lui Zeus si Mnemosyne, zeita amintirii – „adevarul” este ceva autoritar, deoarece este „autentic” in sens si „dezvaluit” sau „de neuitat”. Concluzia Muzelor este ca adevarul este derivat din origini antice si este intr-un fel neschimbat si, in cele din urma, necunoscut pentru fiintele umane.
Intr-adevar, aceasta formulare devine un fundament al filozofiei antice, cand autori precum Platon militau pentru idee conform careia adevarul si realitatea trebuie sa fie eterne si imuabile. Asemenea presupuneri despre adevar sunt, de asemenea, centrale în abordarile absolutiste ale credintelor, fie ca vorbim despre religie, literatura sau politica.
Dar la ce bun sa stim despre natura adevarului, daca in cele din urma este inaccesibil pentru mintile muritoare?
De la predarea textelor grecesti am devenit din ce in ce mai convins ca naratorul Teogoniei citeaza Muzele nu doar pentru a sustrage responsabilitatea de a spune o poveste necunoscuta, nici pentru a lauda intelepciunea zeilor.
In schimb, el ne ofera sfaturi despre cum putem interpreta mitul si povestirea in general. Nu va faceti griji pentru ceea ce este adevărat sau nu. Incercati sa intelegeti povestea pe masura ce o aflati, pe baza detaliilor pe care le ofera.
Mit si memorie
Abordarea „adevarului” in mitul grecesc poate fi informativa atunci cand analizam cercetările moderne in stiintele cognitive si în memorie.
Cercetator al memoriei, Martin Conway, in studierea modului in care oamenii construiesc povesti despre lume si despre ei insisi, a sustinut ca doua tendinte de baza, corespondenta si coerenta, guverneaza amintirile noastre. Corespondenta se refera la cat de bine se potriveste memoria noastra cu fapte verificabile sau cu ce s-a întâmplat de fapt.
Coerenta este tendinta umana de a selecta detalii care se potrivesc presupunerilor noastre despre lume si despre cine suntem. Studiile lui Conway arata ca avem tendinta de a selecta amintiri despre trecut si de a face observatii asupra prezentului, lucru care confirma propria noastra relatare despre ceea ce s-a intamplat de fapt.
Stim deja ca o mare parte din ceea ce intelegem despre lume este interpretata si „completata” de creierul nostru creativ si eficient, asa ca nu ar trebui sa ne surprinda faptul ca alegem in mod selectiv amintiri pentru a reprezenta un adevar absolut, chiar daca il revizuim continuu.
Ne asumam adevarul. Daca vedem doua imagini cu Mona Lisa cu capul in jos, am putea sa le recunoastem pe amandoua drept Mona Lisa, insa nu ne dam seama ca au expresii diferite. (Eric Kandel)
Ca indivizi si grupuri, ceea ce acceptam drept „adevarat” este conditionat de partinirile noastre si de ceea ce vrem sa percepem ca fiind adevarul. Avand in vedere acest lucru, avertismentul Muzelor de a nu urmari daca detaliile dintr-un mit sunt adevarate pare adecvat – mai ales daca este mai important ca o naratiune sa aiba decat sa fie „adevarata”.
Ascultand adevarul
O scena din „Odiseea” lui Homer intareste cazul aplicarii acestor idei Greciei timpurii. Cand Odiseu se intoarce pe insula sa de origine din Ithaca după 20 de ani, el se deghizeaza pentru a-i testa pe membrii gospodariei sale. Un mare suspans decurge din conversatiile sale cu sotia sa, Penelope, cand si el este descris drept „cineva care vorbeste multe minciuni (pseudea) asemanatoare cu adevarul (etumoisin)”.
Odiseu prezinta sotiei sale fapte care nu au nicio echivalenta intr-o realitate obiectiva, dar selectia sa de detalii dezvaluie multe despre Odiseu, care este „sincer” in ceea ce-l priveste. El ofera teme si anecdote care ofera o perspectiva care ne ajuta sa intelegem cine este el, daca ascultam indeaproape.
Intoarcerea lui Ulise – este deghizat pentru a ascunde adevarul. (Gunduu / Domeniu public)
Epopeile grecesti antice au aparut dintr-o cultura in care sute de comunitati diferite, cu traditii si credinte separate, au dezvoltat limbi si credinte comune. La fel ca Statele Unite de astazi, aceasta multiplicitate a creat un mediu pentru intalnirea si compararea diferentelor. Ce spune povestea lui Hesiod publicului sau este ca adevarul este acolo, dar este greu de realizat, de inteles.
Intelegerea adevarului ne impune sa ascultam povestile pe care oamenii le spun si sa ne gandim cum le-ar putea face sa para adevarate. Asta inseamna sa nu exageram atunci cand auzim ceva necunoscut care contravine lucrurilor pe care credem ca le stim.
