Pe monitorul laboratorului, o coroană CAD/CAM arată aproape ireproșabil, cu margini trasate curat și contacte calculate la zecimi de milimetru. Adevăratul test vine mai târziu, după cimentare, când pacientul mușcă dintr-un măr sau strânge din dinți în somn. Acolo se vede dacă recomandarea a fost bună.
Înainte să recomande o coroană CAD/CAM, medicul trebuie să știe că materialul se alege după dinte, după forțele ocluzale și după spațiul disponibil, nu după tehnologie. Contează grosimea minimă cerută de producător, calitatea scanării, protocolul de cimentare specific fiecărei ceramici și obiceiurile pacientului, mai ales bruxismul. Freza reproduce fidel ce primește, însă nu corectează o indicație greșită.
Restul e o chestiune de nuanțe. Sunt mai puțin spectaculoase decât pliantele producătorilor, dar din ele se face diferența dintre o coroană care stă liniștită ani la rând și una care se întoarce la laborator după câteva luni, însoțită de un telefon deloc prietenos.
Ce sunt coroanele CAD/CAM și de unde vin
Coroanele CAD/CAM sunt restaurări proiectate pe calculator și frezate sau printate dintr-un bloc de material industrial, iar tehnologia are în spate peste patru decenii de istorie clinică. Pentru medic contează, fiindcă multe dintre regulile de azi s-au născut din limitele primelor sisteme.
Povestea are două capete. La începutul anilor ’70, François Duret, pe atunci student la stomatologie în Franța, a descris ideea unei amprente optice, adică a unei imagini tridimensionale a dintelui preparat, din care un calculator să poată comanda o mașină. Pentru epoca aceea suna aproape a science-fiction, un computer personal fiind mai degrabă o curiozitate decât o unealtă.
Celălalt capăt e la Universitatea din Zürich. Acolo, pe 19 septembrie 1985, medicul stomatolog Werner Mörmann și inginerul electronist Marco Brandestini au cimentat primul inlay ceramic realizat cu sistemul CEREC (Chairside Economical Restoration of Esthetic Ceramics), comercializat astăzi de Dentsply Sirona. Mörmann căuta de ani buni o alternativă la amalgam și se lovise de contracția de polimerizare a compozitelor, așa că a mizat pe ceramică lipită adeziv. Coroanele au intrat oficial în indicațiile sistemului abia în 1994, odată cu CEREC 2.
Detaliul are o consecință practică. Primele restaurări CAD/CAM au fost inlay-uri din ceramică feldspatică lipite adeziv, iar logica adezivă a rămas întipărită în felul în care se folosesc și azi ceramicile vitroase. Cine știe de unde vine tehnologia înțelege mai ușor de ce o coroană din disilicat de litiu nu se tratează ca o metalo-ceramică.
Ce înseamnă, concret, CAD/CAM în drumul unei coroane
CAD vine de la computer-aided design, adică proiectarea pe calculator, iar CAM de la computer-aided manufacturing, fabricația asistată de calculator, prin frezare sau, mai nou, prin printare 3D. Între cele două stă un fișier, de obicei STL sau un format înrudit, produs de scanerul intraoral ori de scanerul de laborator care citește un model. Coroana nu mai trece prin modelajul în ceară și prin turnare, etape în care fiecare tehnician își lăsa amprenta personală, uneori în bine, alteori mai puțin.
Diferența majoră față de tehnica tradițională ține de material. Blocurile și discurile industriale sunt produse în condiții controlate, fără porii și neomogenitățile care apar ușor într-o ceramică stratificată manual. De aici vine reproductibilitatea despre care vorbesc producătorii, și e reală, cu condiția ca datele de intrare să fie bune.
Mai e o distincție care devine clară abia după primele comenzi, cea dintre fluxul chairside și cel de laborator. În primul caz, coroana e proiectată și frezată în cabinet, în aceeași ședință, cu o unitate compactă și de regulă cu blocuri mai mici. În al doilea, scanarea pleacă spre laborator, unde tehnicianul lucrează cu freze pe cinci axe și cu discuri de zirconiu multistrat, deci cu o paletă mai largă de materiale și de finisaje.
De ce materialul contează mai mult decât sistemul de frezare
Alegerea materialului e cea mai importantă decizie clinică în cazul unei coroane CAD/CAM, mult înaintea sistemului de frezare. Fiecare familie de materiale vine cu indicații, grosimi minime și protocoale de cimentare proprii, iar confuziile dintre ele stau în spatele celor mai multe eșecuri.
Reperul oficial pentru rezistență e standardul ISO 6872, emis de Organizația Internațională de Standardizare, care clasifică ceramicile dentare după utilizare. În ediția din 2015, revizuită între timp în 2024, standardul cerea o rezistență la încovoiere de cel puțin 500 MPa pentru punțile monolitice de trei elemente care includ un molar și de cel puțin 800 MPa pentru lucrările de patru elemente sau mai multe.
Cifrele din fișele tehnice se citesc totuși cu grijă, fiindcă depind de metoda de testare. Același material iese vizibil mai rezistent într-un test biaxial pe disc decât într-unul de încovoiere în trei puncte pe bară. Două broșuri care par să se contrazică pot vorbi, de fapt, despre teste diferite.
Disilicatul de litiu, estetică cu reguli stricte
Disilicatul de litiu e ceramica vitroasă cu care mulți medici lucrează cel mai comod, și se înțelege de ce. Arată foarte natural în zona frontală și pe premolari, cu o translucență apropiată de a smalțului, și se poate grava cu acid fluorhidric, ceea ce permite o lipire adezivă solidă. Blocurile se frezează într-o stare intermediară, mai moale și de culoare albăstruie, iar rezistența finală apare abia după arderea de cristalizare.
Prețul acestei estetici e disciplina. Instrucțiunile celor mai răspândite blocuri cer în jur de 1,5 milimetri grosime ocluzală pentru o coroană monolitică pe dinții laterali, iar o coroană frezată mai subțire pentru că „n-a mai fost loc” e un pariu care se pierde des. Pe molarii unui pacient care strânge din dinți, disilicatul e o opțiune pe care aș cântări-o de două ori.
Zirconiul, mai multe materiale sub același nume
Zirconiul dentar, adică dioxidul de zirconiu stabilizat cu ytriu, nu mai e de mult un singur material. Varianta clasică, cu aproximativ trei procente molare de ytriu și notată de obicei 3Y, e foarte rezistentă, dar opacă, motiv pentru care a servit ani la rând drept infrastructură acoperită cu ceramică. Generațiile mai noi, notate 4Y și 5Y, sunt mult mai translucide, însă plătesc asta cu o parte din rezistență și cu o toleranță mai mică la grosimi reduse.
Discurile multistrat au adus în același bloc un gradient de culoare și de translucență, cu un colet mai saturat și o margine incizală mai clară. Consecința practică pentru medic e simplă. Când comanda spune doar „zirconiu”, laboratorul e pus să ghicească, iar un 3Y pentru molarul unui bruxoman și un 5Y pentru un incisiv sunt, practic, două materiale diferite, cu reguli diferite.
Zirconiul monolitic are și un avantaj discret, spațiul. Unele sisteme acceptă grosimi ocluzale sub un milimetru, ceea ce cruță țesut dentar când spațiul interocluzal e redus. Temerea veche că zirconiul ar toci antagoniștii ține mai ales de suprafețele aspre. Un zirconiu bine lustruit se poartă surprinzător de blând cu smalțul opus.
Ceramicile hibride și lecția din 2015
Între ceramică și compozit s-a format o familie de materiale hibride, fie rețele ceramice infiltrate cu polimer, fie compozite cu umplutură ceramică foarte densă. Se frezează repede și se repară ușor, iar elasticitatea mai mare le face tentante pentru coroanele pe implanturi sau pentru pacienții cu buget limitat.
Istoria lor conține însă un avertisment pe care îl tot aduc în discuție. În iunie 2015, 3M ESPE, divizia dentară de atunci a grupului american 3M, a retras voluntar indicația de coroană pentru materialul Lava Ultimate. Aproximativ 10% dintre clienții stomatologici ai companiei raportaseră decimentări mai dese decât de obicei, adesea mult peste rata de 2 până la 4% descrisă în literatura clinică, iar materialul a rămas indicat doar pentru inlay-uri, onlay-uri și fațete. Lecția, cel puțin pentru mine, e că o coroană nu e un onlay mai mare, iar un material excelent într-o indicație poate dezamăgi în alta.
PMMA-ul și provizoriile care testează terenul
Blocurile de polimetacrilat de metil (PMMA) frezat nu sunt coroane definitive, dar sunt o unealtă folosită prea rar în fluxul digital. Un provizoriu frezat după același design ca lucrarea finală îi arată pacientului forma și îi lasă medicului timp să verifice fonetica și ocluzia. Corecturile se mută astfel în fișier, unde costă câteva minute. Nu e neobișnuit ca designul final să fie retușat de două sau trei ori pe baza a ce s-a învățat de pe provizoriu, fără nicio coroană ceramică aruncată la coș.
Cât rezistă coroanele integral ceramice, potrivit studiilor clinice
Pe cinci ani, coroanele integral ceramice bine indicate supraviețuiesc cam la fel de bine ca metalo-ceramicele, însă cu diferențe clare între materiale. Cea mai citată sinteză pe acest subiect rămâne revizuirea sistematică publicată în 2015 în Dental Materials de echipa condusă de Irena Sailer.
Autorii, cercetători de la universitățile din Geneva, Zürich, Berna și Reykjavik, au analizat 67 de studii, cu 4.663 de coroane metalo-ceramice și 9.434 integral ceramice. Supraviețuirea estimată la cinci ani a fost de 94,7% pentru metalo-ceramică, de 96,6% pentru ceramicile vitroase ranforsate cu leucit sau disilicat de litiu și de 92,1% pentru zirconiu. Coroanele din ceramică feldspatică sau pe bază de silice au ieșit semnificativ mai slab.
Cifrele cer câteva precauții. Revizuirea nu separă coroanele frezate de cele realizate prin alte tehnici, iar studiile incluse acoperă mai ales perioada în care zirconiul servea ca infrastructură placată cu ceramică, deci cu problemele tipice stratificării. Zirconiul monolitic de azi ocolește o parte din aceste complicații, dar are încă mai puțini ani de urmărire clinică în spate.
Statisticile mai ascund ceva. Un procent mediu de supraviețuire înghite diferențe mari de la un cabinet la altul și de la un pacient la altul, iar coroana unui bruxoman netratat nu stă în aceeași categorie cu a unui pacient cu ocluzie echilibrată. Media rămâne un punct de plecare pentru discuție, pe când cazul din fotoliu se judecă separat, cu datele lui.
Lecția practică, așa cum o văd eu, e aproape banală. Materialele actuale sunt destul de bune încât eșecurile să pornească mai des din deciziile clinice decât din material. Asta mută responsabilitatea înapoi în cabinet, și e mai degrabă o veste bună, fiindcă acolo lucrurile se pot controla.
Cum arată o preparație corectă pentru o coroană CAD/CAM
O preparație pentru coroană CAD/CAM se gândește pentru scaner și pentru freză, nu doar pentru materialul ales, adică cu margini clare, unghiuri interne rotunjite și grosimi suficiente. Regulile nu au nimic spectaculos, dar iartă mai puțin decât tehnica turnată.
Pe vremea coroanelor turnate, un tehnician bun putea compensa multe. Ceara se modela sub lupă, iar un colț prea ascuțit al bontului era rotunjit aproape din reflex. În fluxul digital, compensarea o face un algoritm, după reguli fixe și fără pic de instinct.
De ce freza nu poate copia un unghi ascuțit
Oricât de precisă ar fi o mașină, freza are un diametru, iar cele mai fine au de regulă sub un milimetru. Un unghi intern mai ascuțit decât raza frezei pur și simplu nu poate fi reprodus în intradosul coroanei. Programul de proiectare lărgește atunci zona respectivă, ca să nu blocheze inserția, iar rezultatul e un spațiu de ciment inegal sau o coroană care se sprijină pe un punct înalt și nu coboară complet.
De aici vin multe dintre coroanele care „nu intră” la probă, deși pe ecran arătau perfect. Vinovatul se află adesea chiar pe bont, într-o muchie vie rămasă pe fața ocluzală sau într-o tranziție bruscă dintre pereți. Ochiul trece ușor peste ele, freza nu.
Marginea și convergența pereților
Ceramicile vitroase cer un prag rotunjit sau un chamfer bine definit, pentru că o margine în lamă de cuțit devine prea subțire ca să reziste. Zirconiul tolerează margini mai fine, iar unele tehnici de preparație verticală se bazează tocmai pe asta. Oricare ar fi designul, marginea trebuie să fie continuă și citibilă, fără trepte sau zone în care se pierde în gingie.
La convergența pereților, echilibrul e fin. Un bont aproape paralel e bun pentru retenție pe hârtie, dar complică scanarea și inserția unei coroane frezate, în timp ce unul prea conic pierde retenția și mută totul pe seama adezivului. Undeva la mijloc se află zona sigură, iar un bont cu pereți netezi, fără retentivități, face viața ușoară și scanerului, și tehnicianului.
Pentru spațiul ocluzal, ajută mult faptul că multe programe de scanare arată pe loc distanța dintre bont și antagonist, colorată pe zone. Verificarea e rapidă și poate evita o a doua ședință. Mi se pare unul dintre acele obiceiuri mici care, odată căpătate, schimbă vizibil numărul lucrărilor refăcute.
Ce trebuie să surprindă scanarea intraorală
Scanerul intraoral înregistrează doar ce vede, așa că o margine acoperită de gingie, sânge sau salivă pur și simplu nu există pentru el. Adaptarea coroanei depinde direct de cât de bine a fost expusă și uscată marginea în momentul scanării.
Cu amprenta clasică, un material bun putea împinge puțin țesutul moale și putea copia ceva dincolo de linia vizibilă. Lumina scanerului nu poate face asta. Retracția gingivală, cu fir dublu sau cu pastă, plus un câmp fără sângerare contează la scanare cel puțin cât au contat vreodată la silicon, poate chiar mai mult.
O greșeală frecventă apare în scanarea ocluziei. Pacientul, obosit după o ședință lungă, închide ușor lateral sau nu ajunge în intercuspidare maximă. Scanerul înregistrează fidel poziția greșită, iar coroana iese înaltă. Un control de câteva secunde al contactelor pe arcada opusă, înainte de trimitere, scutește adesea o ajustare lungă la cimentare.
Tehnologia are și ea limite, iar ele se văd mai ales la lucrările mari. Pentru o coroană unitară sau pentru un cadran, scanerele actuale sunt foarte precise, însă pe arcade complete erorile de asamblare a imaginilor se adună. În astfel de cazuri, un laborator atent poate cere verificări suplimentare, din simplă prudență.
Adaptarea marginală și pragul de 120 de microni
Discuția despre precizie are o cifră-reper veche de peste cinci decenii. În 1971, J. W. McLean și J. A. von Fraunhofer au publicat în British Dental Journal un studiu pe peste o mie de restaurări urmărite cinci ani, din care a rezultat că un spațiu marginal de până la 120 de microni poate fi considerat acceptabil clinic. Pragul a rămas de atunci un reper frecvent în studiile de adaptare marginală.
Coroanele frezate cu sistemele actuale se încadrează, în testele de laborator, de regulă sub acest prag. Aici e însă o capcană. Precizia sistemului nu înseamnă automat precizia cazului, iar dacă marginea a fost scanată prin salivă, cei 120 de microni rămân o cifră frumoasă dintr-un articol.
Cum se cimentează coroanele din disilicat de litiu și din zirconiu
Coroanele CAD/CAM nu se cimentează toate la fel. Ceramicile vitroase se gravează cu acid fluorhidric și se silanizează, zirconiul se sablează și se tratează cu un primer pe bază de MDP, iar a aplica protocolul unuia celuilalt e una dintre cele mai sigure căi spre o decimentare.
Spun asta pentru că, în ritmul unei zile aglomerate, cimentarea e momentul în care toată lumea vrea să termine. Coroana a venit și arată bine, iar pacientul se uită deja la ceas. Exact atunci se sar pașii mărunți care țin lucrarea pe loc.
Gravajul și silanul pentru ceramicile vitroase
Pentru disilicat, protocolul consacrat începe cu gravajul intradosului cu acid fluorhidric, de obicei în jur de 5%, câteva zeci de secunde, după cum indică producătorul. Urmează silanul, care face legătura chimică dintre ceramica gravată și rășina cimentului. Pe preparații retentive, unii producători acceptă și cimenturi autoadezive, însă pe bonturi scurte lipirea adezivă completă rămâne varianta pe care aș paria.
Sablarea zirconiului și capcana salivei
Zirconiul nu are fază vitroasă, deci acidul fluorhidric nu-l afectează. Protocolul recunoscut e sablarea delicată cu particule fine de oxid de aluminiu, urmată de un primer sau de un ciment care conține monomerul 10-MDP (10-metacriloiloxidecil dihidrogenofosfat), capabil să se lege chimic de suprafața oxidică. Pe bonturi retentive merg bine și cimenturile convenționale, zirconiul fiind destul de rezistent încât să nu depindă de adeziune.
Capcana apare la probă. Saliva lasă pe suprafața zirconiului fosfați care ocupă tocmai locurile de care ar avea nevoie MDP-ul, iar clătirea cu apă nu-i îndepărtează. Pentru pasul ăsta se găsesc paste de curățare dedicate, probabil una dintre cele mai ieftine asigurări pentru o coroană.
Ajustările făcute după probă
Orice retuș ocluzal pe zirconiu sau pe disilicat lasă o suprafață aspră, iar asprimea înseamnă uzură mai mare a antagonistului și, la ceramicile vitroase, un punct de pornire pentru fisuri. O lustruire atentă cu gume dedicate, după fiecare ajustare, readuce suprafața aproape de starea din laborator. E un minut de muncă pe care îl simte pacientul ani la rând, chiar dacă nu va ști niciodată de el.
Cum influențează pacientul alegerea coroanei CAD/CAM
Indicația unei coroane CAD/CAM depinde de pacient la fel de mult ca de material, pentru că bruxismul, poziția dintelui, culoarea bontului și așteptările estetice schimbă alegerea. Același disilicat poate fi soluția ideală pentru un premolar și o sursă de probleme pe molarul altcuiva.
Bruxismul și forțele pe care nu le vedem
Mulți pacienți nu știu că strâng din dinți și, întrebați direct, neagă. Fațetele de abraziune și obturațiile fracturate repetat spun însă altă poveste, la fel ca maseterii bine conturați. Pentru ei, zirconiul monolitic pe dinții laterali e alegerea prudentă, iar gutiera de noapte intră firesc în planul de tratament.
Ceramicile vitroase nu sunt interzise la bruxomani, dar marja de siguranță se micșorează vizibil. Grosimea se respectă cu strictețe și contactele laterale se verifică cu răbdare. Pacientul află din start că o coroană frumoasă cere și ea puțină grijă.
Bontul decolorat și zona frontală
Translucența, pentru care sunt apreciate ceramicile moderne, devine problemă când dedesubt se află un bont închis la culoare, de pildă un dinte devital sau unul cu dispozitiv corono-radicular metalic. Lumina care trece prin coroană se întoarce din bont cu un cenușiu greu de ascuns. Soluția e, de obicei, un material cu putere mai mare de mascare sau un spațiu suplimentar pentru o grosime care să acopere culoarea.
Pentru asta, laboratorul are nevoie, pe lângă culoarea dorită pentru coroană, de o fotografie a bontului lângă cheia de culori. Pare un detaliu, dar fără el tehnicianul lucrează fără reper exact în zona pe care pacientul o vede în fiecare dimineață în oglindă.
Coroanele pe implanturi
Pe implanturi, coroanele CAD/CAM se fac adesea înșurubate, pe o bază de titan lipită de coroana ceramică. Varianta aceasta evită excesul de ciment rămas sub mucoasă, una dintre cauzele cunoscute ale inflamației periimplantare, și permite demontarea lucrării la nevoie. Implantul nu are însă ligamentul parodontal care amortizează forțele unui dinte natural, așa că reglajul ocluzal cere și mai multă atenție.
Ce informații cere laboratorul dentar și ce documente trimite înapoi
Laboratorul poate face o coroană CAD/CAM bună doar dacă primește, pe lângă scanare, indicații clare despre material, culoare, margine și situația clinică. În sens invers, medicul trebuie să primească lucrarea însoțită de declarația pentru dispozitivul făcut la comandă, cerută de legislația europeană.
Fișierul STL e doar jumătate din comandă, cealaltă jumătate fiind contextul. Laboratorul trebuie să știe ce material vreți, cu tot cu generația de zirconiu, ce culoare are bontul și ce culoare trebuie să aibă coroana. Contează și cimentarea planificată, plus orice detaliu care schimbă designul, de pildă bruxismul sau un spațiu interocluzal mai mic decât de obicei. Fotografiile clinice, cu cheia de culori în cadru și făcute într-o lumină decentă, spun adesea mai mult decât trei rânduri de text.
Din discuțiile cu tehnicieni, am rămas cu impresia că îi supără mai des comenzile tăcute decât scanările proaste. Un fișier fără nicio notă lasă zeci de decizii mărunte la latitudinea laboratorului. Fiecare decizie luată fără indicații e încă o șansă ca rezultatul să nu semene cu ce avea medicul în minte.
Pentru un cabinet din Capitală, un laborator dentar București care lucrează în flux digital scurtează drumul dintre întrebare și răspuns. Un fișier neclar sau o margine discutabilă se pot lămuri repede, la telefon sau direct pe scanare, înainte ca freza să atingă materialul.
3DentaSoft, o rețea de trei laboratoare de tehnică dentară care primește comenzi online de la cabinete din toată țara, are unul dintre sedii în Sectorul 3 al Bucureștiului.
Declarația pentru dispozitivul făcut la comandă
Juridic, coroana e un dispozitiv medical făcut la comandă, iar asta are consecințe care rareori ajung în discuția cu laboratorul. Regulamentul (UE) 2017/745 privind dispozitivele medicale, cunoscut ca MDR, cere producătorului unui astfel de dispozitiv, adică laboratorului, să întocmească o declarație conform Anexei XIII și să o păstreze cel puțin 10 ani de la punerea pe piață, termen care urcă la 15 ani pentru dispozitivele implantabile. Declarația identifică lucrarea și pacientul căruia îi este destinată, plus medicul care a prescris-o.
Coroana finală nu poartă marcaj CE, fiind un produs individual, chiar dacă discul sau blocul din care a fost frezată îl are. Un laborator serios trimite declarația fără să fie întrebat, iar un medic atent o păstrează în dosarul pacientului. Într-o eventuală reclamație, e unul dintre primele documente pe care le cere oricine analizează cazul.
Ce trebuie să afle pacientul înainte de o coroană CAD/CAM
Pacientul trebuie să afle de la medic ce poate și ce nu poate face o coroană CAD/CAM, mai ales că precizia frezării nu garantează singură durata de viață. Igiena, controalele periodice și, la nevoie, gutiera de noapte rămân la fel de importante ca materialul ales.
Cuvântul „digital” are pentru mulți pacienți un aer de infailibilitate. Aud „frezat de calculator” și traduc în gând prin „nu se strică niciodată”. Rolul medicului e să aducă discuția cu picioarele pe pământ, fără să știrbească încrederea în tratament.
O explicație bună încape în câteva fraze. Pacientul află de ce s-a ales un anumit material și ce s-a cedat, eventual, din estetică în favoarea rezistenței. Mai află ce obiceiuri îi pot scurta viața coroanei. Notată în fișă, aceeași explicație devine și o protecție pentru medic, dacă peste câțiva ani apare o fisură și memoria tuturor e mai puțin precisă.
La bruxomani, gutiera se discută înainte de cimentare, nu după prima fisură. Un accesoriu prezentat ca parte a planului e acceptat mult mai ușor decât unul propus ca reparație, iar diferența asta de ordine schimbă, din ce am văzut, destul de mult felul în care pacientul își tratează coroana.
Imaginea coroanei impecabile de pe monitorul laboratorului e cât se poate de reală și vine dintr-o tehnologie care a parcurs un drum lung de la prototipul din Zürich. Perfecțiunea aceea depinde însă de lucruri care se întâmplă în cabinet, înainte ca fișierul să plece și după ce lucrarea se întoarce. Medicul care recomandă o coroană CAD/CAM alege, în fond, un material pentru un om anume, cu obiceiurile și așteptările lui, iar oricât de bune ar deveni frezele, decizia asta rămâne una clinică.
Întrebări frecvente despre coroanele CAD/CAM
Se pot albi coroanele CAD/CAM după cimentare?
Nu. Ceramica și zirconiul își păstrează culoarea primită în laborator, iar gelurile de albire acționează doar asupra smalțului natural. Dacă pacientul vrea dinți mai deschiși, albirea se face înaintea alegerii culorii, iar nuanța coroanei se stabilește după ce culoarea dinților s-a stabilizat, de regulă la câteva săptămâni după tratament.
Se poate repara o coroană ceramică ciobită?
Ciobiturile mici se pot lustrui sau reface direct în gură cu compozit, urmând protocolul adeziv al materialului. La ceramicile vitroase suprafața se asperizează și se silanizează, iar la zirconiu se sablează și se tratează cu un primer cu 10-MDP. Fracturile mari sau cele care ajung la margine duc, de regulă, la refacerea coroanei.
Ce se întâmplă cu fișierul digital după ce coroana e gata?
Scanarea și designul pot fi arhivate în cabinet și la laborator. Dacă bontul nu s-a modificat, o coroană pierdută sau fracturată poate fi refrezată pornind de la aceleași date, fără o nouă amprentă. E util de stabilit din start cu laboratorul cât timp păstrează fișierele.
Sunt coroanele printate 3D o alternativă la cele frezate?
Printarea 3D se folosește deja pe scară largă pentru provizorii și pentru unele coroane din rășini încărcate cu particule ceramice. Pentru coroanele definitive din ceramică, frezarea rămâne tehnologia de bază, iar printarea ceramicii dentare e încă la început. Diferența se simte mai ales la rezistență și la stabilitatea culorii în timp.
Contează marca scanerului intraoral pentru laborator?
Majoritatea laboratoarelor lucrează cu fișiere în formate deschise, precum STL, pe care aproape orice scaner le poate exporta. Unele sisteme salvează însă implicit în formate proprii, așa că e bine de verificat compatibilitatea înainte de primul caz trimis.
Poate fi înlocuită o coroană metalo-ceramică veche cu una CAD/CAM?
Da, după îndepărtarea coroanei vechi și reevaluarea bontului. Preparația veche, gândită pentru metal, are adesea un prag diferit de cel cerut de ceramică și trebuie uneori corectată. Dacă sub coroană se află un dispozitiv corono-radicular metalic, culoarea lui influențează și alegerea materialului.
Ce face pacientul dacă i se desprinde coroana?
Păstrează coroana curată și uscată și sună la cabinet cât mai repede. Lipirea acasă cu adezivi de uz casnic poate strica și coroana, și bontul. Medicul verifică apoi dacă bontul e intact și dacă lucrarea poate fi recimentată după curățare.
Poate primi o coroană integral ceramică un pacient care nu tolerează metalele?
Zirconiul și disilicatul de litiu nu conțin metal, de aceea sunt folosite frecvent în astfel de situații. Decizia rămâne a medicului, pe baza istoricului pacientului. Pe implanturi se discută separat baza de titan, care rămâne metalică.
